articole




Evanghelia după Matei (5:31-32): „31 S-a zis iarăși:


«Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărțire.»


32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai


de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va


lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurvește.”


După cum putem vedea, aceste trei texte vorbesc despre


divorț și nu despre poligamie, iar fraza „Dar de la începutul


lumii Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte


femeiască” face referire la Adam (Pacea fie asupra sa!) și Eva.


Aceasta nu spune că poligamia a fost interzisă încă de la


începutul creației, pentru că acest lucru ar contrazice ceea ce


știm despre poligamie din Biblie, în special cu privire la Profeți


(Pacea fie asupra lor!). Prin urmare, aceste texte nu pot fi


folosite pentru a demonstra interzicerea poligamiei, ci


interzicerea divorțului, indiferent dacă bărbatul are o singură


soție sau mai multe. Textele menționează, de asemenea, că


singura situație în care divorțul este permis este aceea în care


soția a comis adulter. În acest caz, soțul poate divorța de ea,


însă dacă divorțează pe nedrept, fără ca ea să fi comis adulter, și


se căsătorește cu o altă femeie, atunci el este cel care comite


adulter (adică o înșală, acest lucru fiind echivalent cu a întreține


relații sexuale cu o altă femeie care nu îi este permisă). Textul


nu spune că oricine se căsătorește cu o altă femeie în afară de


soția lui, fără să divorțeze de aceasta, o înșală sau comite


adulter, iar același lucru i se aplică și frazei „şi dacă o nevastă


îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurvește”. Aici,


adulterul este legat de divorțul de soţul ei și nu de poligamie.


Dacă aici s-ar fi făcut referire la poligamie, cum ar fi putut


comite poligamie o femeie care a divorțat de soțul ei și s-a


căsătorit cu un alt bărbat (necăsătorit) sau cu un bărbat


care a divorțat de soția lui și s-a căsătorit cu altă femeie


(necăsătorită)?! Dacă poligamia ar fi fost problema, atunci


divorțul unui bărbat de soția sa și căsătoria cu altă femeie ar fi


fost permisă, dar ceea ce se înțelege de aici este faptul că soțul


nu trebuie să divorțeze de soția lui, chiar dacă el are mai multe


soții.


De asemenea, fraza „cine ia de nevastă pe cea lăsată de


bărbatul ei preacurvește” indică în mod clar faptul că bărbatul


care se căsătorește cu o femeie divorțată, chiar dacă aceasta este


prima lui căsătorie, este considerat a fi comis adulter, însă nu


din cauza poligamiei, din moment ce el nu era deja căsătorit, ci


din cauza faptului că s-a căsătorit cu o femeie divorțată.


Notă: Putem observa diferența dintre Evanghelia


după Marcu (10:2-12) și Evanghelia după Luca (16:14-18).


În ciuda faptului că ambele menționează aceeași poveste, ele


o fac într-un mod foarte diferit, ceea ce indică lipsa lor de


credibilitate și imposibilitatea ca acesta să fie considerat un


text sacru revelat de către Allah (Dumnezeu) sau atribuit lui


Isus (Pacea fie asupra sa!).


1 Corinteni (7:1-9): „1 Cu privire la lucrurile despre


care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă


de femeie. 2 Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi


aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei (...) 8


Celor neînsurați şi văduvelor le spun că este bine pentru ei


să rămână ca mine. 9 Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se


căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească


decât să ardă.”


Fraza din acest verset, „fiecare bărbat să-şi aibă


nevasta lui”, nu face referire la interzicerea poligamiei, ci la


interzicerea ca un bărbat să atingă o altă femeie, care nu este


soția lui, sau să comită adulter. Așadar, este ca și cum ar spune:


„Fiecare om ar trebui să aibă grijă de fiul său sau fiecare om ar


trebui să își protejeze casa, banii sau afacerea.” Acest lucru nu


înseamnă că fiecare om are un singur fiu sau o singură casă, ci


se vorbește într-un sens mai general. Un alt exemplu în acest


sens se găsește în 1 Samuel:


1 Samuel (15:3): „Du-te acum, bate pe Amalec şi


nimiceşte cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți şi să


omori bărbat şi femeie, copil şi prunc, cămilă şi măgar, bou


şi oaie.”


Aici nu se face referire la a ucide un bărbat, o femeie, un


copil sau un măgar, ci la a ucide toți bărbații, femeile, copiii și


măgarii etc.


De asemenea, în cuvintele „este mai bine să se


căsătorească decât să ardă” nu există niciun indiciu al


interzicerii poligamiei, ci se face referire la căsătoria fără nicio


restricție cu privire la numărul de soții.


Mulți pastori și creștini din mai multe secte recunosc


absența interzicerii poligamiei din creștinism, și mulți dintre ei


s-au căsătorit cu mai multe femei, ca, spre exemplu, regele


Carol cel Mare, împăratul Valentinian I, Luther și alții.


Scriitoarea Matilda Joslyn a spus cu privire la acest


lucru:10


„După cum se știe din punct de vedere istoric, într-un


mod incontestabil, atât Biserica creștină, cât și statul creștin


și-au folosit puterile de-a lungul diferitelor epoci și


circumstanțe în favoarea poligamiei. În secolul al IV-lea,


împăratul Valentinian I le-a dat creștinilor dreptul de a se


căsători cu două femei. În secolul al VIII-lea, regele Carol


cel Mare, care a fost șeful statului și al Bisericii creștine, s-a


căsătorit cu șase femei, iar unii istorici spun că erau nouă...


Luther însuși a spus, în timp ce ținea Biblia în mână, atât


10 Matilda Joslyn Gage, „Femeile, Biserica și statul”, capitolul al


VII-lea, Poligamia, pagina 398


Noul, cât și Vechiul Testament: «Recunosc că, dacă un


bărbat vrea să se căsătorească cu două sau mai multe femei,


eu nu îi pot interzice să facă acest lucru, iar acest act al său


nu contrazice Biblia.”


Sfântul Augustin a spus:11


„Acum, în această eră, după ce am adoptat Legea


Romană, omul nu se poate căsători cu o altă femeie, atât


timp cât soția lui este în viață.”


Acest lucru indică faptul că interzicerea poligamiei a


apărut ca urmare a adoptării Legii Romane și nu din cauza


textelor religioase.


Sfântul Augustin a spus, de asemenea:12


„Din nou, Iacov, fiul lui Isaac, a fost acuzat de


comiterea unei infracțiuni imense pentru că s-a căsătorit cu


patru soții, dar această acuzație este neîntemeiată și lipsită


de sens, pentru că poligamia nu era o infracțiune, ci un


lucru obișnuit în vremea lui, în timp ce acum a devenit o


infracțiune deoarece nu mai este practicată... Singurul


motiv pentru care poligamia este considerată a fi o


infracțiune este acela că atât legea, cât și tradiția o


interzic!”


11 Sfântul Augustin de Hippona, „Tratatele morale ale Sfântului


Augustin”


12 Philip Schaff, „Părinții Niceeni și Postiniceeni”: prima Serie,


volumul al IV-lea; Sfântul Augustin: Scrierile Împotriva Manihei și a


Donatiștilor, cartea a XXII-a, pagina 289


Pentru a înţelege poziția islamului cu privire la


poligamie, trebuie să știm următoarele:


1. Islamul nu a fost prima sau singura religie care a


legalizat poligamia, ci a fost prima și singura religie care a


impus restricții cu privire la aceasta și, de asemenea, singura


religie care a stabilit că un bărbat se poate căsători cu un număr


de maxim patru soții, în timp ce în toate celelalte religii


poligamia a fost legalizată fără nicio restricție sau număr


maxim de soții. Al-Harith ibn Qais (Allah să fie mulțumit de


el!) a relatat:


„Atunci când m-am convertit la islam, aveam opt


soții, așa că i-am spus acest lucru Profetului ( صلى الله عليه وسلم), iar el mi-a


spus: «Alege patru dintre ele (și oferă-le divorțul


celorlalte).»”


(Abu Dawud)


2. Poligamia nu este unul dintre actele obligatorii pe


fiecare musulman trebuie să le îndeplinească, iar cel care nu o


practică nu va fi considerat a fi un păcătos sau un necredincios,


aceasta făcând parte dintre actele permisibile. Cel care dorește


să se căsătorească cu mai multe femei poate face aceasta, iar cel


care nu dorește să facă aceasta este liber să facă așa cum


dorește. Acesta este unul dintre numeroasele acte permise în


islam pentru care musulmanul nu va fi tras la răspundere dacă


le abandonează.


3. Pentru a cunoaște și înțelege motivul din spatele


revelării versetului coranic care permite poligamia și stabilește


că numărul maxim de soții cu care un bărbat se poate căsători


este de patru, trebuie să citim versetele coranice care îl preced,


să le înțelegem și să înțelegem motivul revelării lor. Astfel, vom


înțelege că acest verset a fost revelat doar pentru a apăra femeia


și pentru a îi proteja drepturile.


Allah Cel Atotputernic spune:


„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care


v-a făcut dintr-o singură fiinţă (Adam) şi a făcut din aceasta


şi pe perechea ei (din Adam a creat-o şi pe Eva) şi care a


răspândit din cele două (fiinţe) mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi


cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi (unii pe alţii)


şi (fiţi cu frică de ruperea) legăturilor de rudenie, căci Allah


este Raqīb (Veghetor) peste voi! ~ Şi daţi orfanilor bunurile


lor şi nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi


bunurile lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este


un mare păcat (îndemnul este adresat celor care


administrează bunurile orfanilor)! ~ Iar dacă vă temeți că


veţi fi nedrepți cu orfanii, luaţi de soții pe acelea care vă


plac dintre femei - două, trei sau patru (dacă în perioada


anterioară islamului – Jahiliyyah - numărul soţiilor nu era


limitat, Coranul limitează numărul lor la patru, cu condiţia de


a le asigura un tratament perfect egal din punct de vedere


material şi afectiv; dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, se


recomandă monogamia; principiul porneşte de la o situaţie


din trecut, dar el are o valabilitate generală în etica islamică),


dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele), atunci (luaţi)


una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre


drepte (expresia s-a referit inițial la robii proveniți dintre


prizonierii de război - bărbaţi şi femei - care, cu timpul, au


devenit parte din patrimoniul stăpânului lor, însă în acest


context sunt avute în vedere femeile roabe). Aceasta (este


situaţia care) vă dă cea mai mică putinţă de a purcede


nedrept. ~ Şi oferiți femeilor zestrea (prin «zestre» se traduce


cuvântul arab mahr, care este, de fapt, darul pe care mirele îl


face miresei şi care este negociat între cele două părţi) de


bună-voie, iar dacă ele se lipsesc - nesilite - de ceva, atunci


voi cheltuiți-o după cum doriți, cu plăcere! ~ Şi nu


încredințați celor nepricepuți (într-un sens mai larg, prin


nepricepuți se au în vedere risipitorii, minorii, proștii, alienații


mintali etc.) averile voastre, pe care Allah le-a făcut pentru


voi mijloc de trai, ci hrăniți-i din ele, îmbrăcați-i şi spuneţile


lor vorbe cuviincioase! ~ Încercați-i pe orfani până ce ei


ajung la vârsta căsătoriei şi, dacă simțiți la ei judecată


sănătoasă, încredințați-le bunurile lor! Nu le cheltuiți,


risipindu-le cu nechibzuință, înainte ca ei să se facă mari!


Cel care este înstărit să fie cumpătat, iar cel care este sărac


să cheltuiască după cuviință (poate să cheltuiască din


bunurile respective o cantitate rezonabilă, cu titlul de


remunerație de tutore). Iar atunci când le încredințați


bunurile lor, să fie de faţă şi martori, şi Allah este de ajuns


pentru a ţine socoteala.” [Traducerea sensurilor Nobilului


Coran, 4:1-6]


La început, Allah Cel Atotputernic le poruncește


oamenilor în nobilele versete să Îl adore și să aibă teamă de El


și le poruncește tutorilor orfanilor să le dea acestora bunurile lor


atunci când ajung la pubertate și consideră că își pot administra


singuri averile, stând departe de oprimarea acestora prin lipsirea


lor de ceea ce le aparține. Înainte de apariția islamului, arabii


obișnuiau să își însușească bunurile orfanilor. Astfel, dacă un


om lua un orfan sub tutela lui, amesteca averea acestuia cu a sa


și lua din aceasta ceea ce era bun, lăsând ceea ce era rău și


înșelându-l! As-Saddi a spus:


„Era răspândit printre arabi obiceiul tutorilor


orfanilor de a amesteca averea acestora cu a lor, luând oaia


grasă dintre oile orfanului și înlocuind-o cu una slabă, în


timp ce spuneau: «O oaie pentru o oaie». Apoi, ei obișnuiau


să ia un dirham bun și să îl înlocuiască cu un dirham rău


spunând: «Un dirham pentru un dirham».”


Allah Cel Atotputernic a interzis infracțiunea de a fura


bunurile unui orfan spunând: „Şi daţi orfanilor bunurile lor şi


nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi bunurile


lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este un mare


păcat (îndemnul este adresat celor care administrează


bunurile orfanilor)!”, ceea ce înseamnă că acesta este un păcat


major.


Seria de fraude comise împotriva orfanilor era una


continuă și la fel era și furtul banilor lor, mai cu seamă dacă


aceștia erau fete. Atunci când ʻUrwah ibn Az-Zubair (Allah să


fie mulțumit de el!) a întrebat-o pe ‘Aishah (Allah să fie


mulțumit de ea!) care este explicația Cuvintelor lui Allah Cel


Atotputernic „(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu


ele – cu orfanele) (...)”, ea i-a răspuns:


„(...) O, nepotul meu! Este vorba despre orfanele ale


căror tutori amestecă banii acestora cu ai lor, iar mai târziu


aceștia se simt atrași de frumusețea și averea lor și vor să le


ia de soții oferindu-le o zestre mică sau redusă. Unor astfel


de tutori le-a fost interzis să se căsătorească cu orfanele, cu


excepția cazului în care le tratează în mod drept și le dau


zestrea care li se cuvine, și le-a fost poruncit să se


căsătorească cu alte femei decât ele (dacă se tem că le vor


trata în mod nedrept pe orfane) (...)”


(Al-Bukhari)


Astfel, nobilul verset a fost revelat cu privire la cei care


fură drepturile orfanilor care se află sub tutela lor. Bărbații care


doreau să se căsătorească cu o orfană nu îi ofereau acesteia


zestrea pe care i-ar fi oferit-o unei alte femei, iar Allah Cel


Atotputernic le-a interzis să facă acest lucru și le-a poruncit să


le ofere orfanelor aceeași zestre pe care ar fi oferit-o oricărei


alte femei sau să renunțe la a se căsători cu ele, putându-se


căsători în schimb cu o altă femeie, două, trei sau un maxim de


patru.


Cu toate acestea, ca de obicei, dușmanii islamului vin


cu celebra lor foarfecă magică și taie din nobilele versete tot


ceea ce precedă Cuvintele lui Allah Cel Atotputernic, „(...)


luaţi de soții pe acelea care vă plac dintre femei - două, trei


sau patru (...)”, și tot ceea ce le urmează, și anume condiția


poligamiei, care este dreptatea între soții!


Islamul nu i-a poruncit bărbatului să își ia o a doua soție,


ci i-a permis acest lucru și a stabilit condiții care să îl facă să se


gândească foarte serios înainte de a decide să practice


poligamia. Una dintre aceste condiții este dreptatea între soții în


ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea și cazarea. Allah


Cel Atotputernic spune:


„(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele),


atunci (luaţi) una singură (...)” [Traducerea sensurilor


Nobilului Coran, 4:3]


Islamul a interzis, de asemenea, asuprirea și nedreptatea


față de soții, sau favorizarea uneia dintre ele în detrimentul


celeilalte. Allah Cel Atotputernic spune:


„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu (toate)


soțiile, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă


întoarceți cu totul (către vreuna dintre ele), lăsând-o (pe


cealaltă) ca atârnată (ca suspendată între Cer şi Pământ, ca


şi cum nu ar avea soț dar nu este nici divorțată)! Însă dacă


îndreptați aceasta şi vă temeți, Allah este Ghafūr


(Atoateiertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea


sensurilor Nobilului Coran, 4:129]


Mesagerul lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) a spus:


„Cel care are două soții şi o favorizează pe una dintre


ele va veni în Ziua Judecăţii cu jumătate (partea dreaptă


sau stângă) din corpul său înclinată şi paralizată.”


(Ahmad, Abu Dawud, An-Nasa’i, At-Tirmidhi și Ibn Majah)


Notă: Stimate cititor, trebuie luat în considerare faptul că


islamul este o religie universală, care a fost revelată pentru toate


ființele umane din toate timpurile și locurile, și nu numai pentru


anumite persoane sau comunități, ori în conformitate cu


dorințele și modul lor de gândire. Astfel, islamul le-a permis


bărbaților să se căsătorească cu mai multe femei din înțelegere


față de realitățile vieții lor și de condițiile lor de viață, din


moment ce un lucru care este considerat a fi nepotrivit pentru


această societate poate fi potrivit pentru o alta, iar un lucru care


este considerat a fi nepotrivit pentru această epocă poate fi


potrivit pentru o alta. De asemenea, acest lucru este o îndurare


pentru femeile care ar rămâne singure dacă nu ar exista


poligamia. În concluzie, cel care dorește să profite de această


permisiune, poate face aceasta, însă numai dacă respectă


condițiile sale, iar cel care nu, este liber să facă așa cum


dorește!


• Diferența dintre Shariʻah islamică și regimurile făcute de


om


• Opinia Bibliei cu privire la democrație


• Shariʻah islamică și libertatea de exprimare


Există multe tipuri de regimuri făcute de om, dar


prevalente sunt cele două sisteme cunoscute în comunitățile


moderne: sistemul democratic și cel dictatorial. Practicile lor


operaționale s-au dovedit a fi un eșec de-a lungul secolelor


trecute, pe lângă faptul că acestea nu au putut atinge pacea și


dreptatea internațională pe care oamenii le cer. Ceea ce este


ciudat este faptul că lumea continuă să caute un sistem care să


le asigure oamenilor stabilitatea și siguranța, în timp ce acesta


este la vederea și la îndemâna tuturor: este vorba despre


Shariʻah islamică. În ciuda acestui lucru, elitele politice care


sug sângele poporului știu că adoptarea Shariʻei islamice le-ar


face să își piardă puterea și multe dintre privilegiile de care se


bucură. Acesta este motivul pentru care îi forțează pe


parlamentari și pe juriști prin diferite metode și modalități să


adopte Legislațiile care le oferă un control deplin asupra celor


slabi.


Definiția democrației:


Termenul de „democrație” provine din limba greacă și


derivă din două cuvinte: „demos”, care înseamnă „națiune”, și


„cratus”, care înseamnă „putere” sau „guvern”, ceea ce


presupune că oamenii se guvernează singuri, prin instituirea


unui Parlament alcătuit din persoane pe care aceștia le aleg


pentru a îi reprezenta. Acolo, fiecare lege este discutată și


promulgată dacă primește aprobarea majorității membrilor


Parlamentului. Astfel, este aplicată opinia majorității


membrilor, chiar dacă aceasta este contrară opiniei minorității


din cadrul Parlamentului. Prin urmare, legile și sistemele sale


nu sunt permanente, deoarece Parlamentul și membrii săi nu


sunt permanente, ci se schimbă. Allah Cel Atotputernic a


specificat în Nobilul Coran că numai atunci când sunt aplicate


Legile Sale este asigurată stabilitatea chestiunilor oamenilor:


„Şi dacă adevărul s-ar potrivi cu poftele lor


(provenind din sufletele lor nelegiuite) s-ar fi stricat Cerurile


şi Pământul, precum şi toţi cei care se află în ele. Însă Noi


le-am adus pomenirea lor (mândria lor, adică revelarea


Coranului în limba lor), dar ei de la pomenirea lor se


întorc.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 23:71]


Definiția dictaturii:


Regimul dictatorial este complet contrar regimului


democratic. În cadrul acestuia, este aplicată opinia unei


minorități care se află la conducere sau opinia unui dictator,


chiar dacă acest lucru este contrar opiniei majorității oamenilor.


Allah Cel Atotputernic spune despre Faraon, care a fost un


conducător nelegiuit ce a răspândit corupția pe Pământ și și-a


înrobit poporul:


„(...) Faraon a zis: «Eu nu vă arăt decât ceea ce văd


(că este corect, adică nu voiesc uciderea lui Moise decât


pentru că aşa mi se arată mie că este mai bine) şi nu vă


călăuzesc pe voi decât pe calea cea dreaptă (prin


împiedicarea schimbării credinţei voastre)!»” [Traducerea


sensurilor Nobilului Coran, 40:29]


Atunci când auzim termenul de „democrație”, mulți


dintre noi ne imaginăm semnificații frumoase, precum:


asigurarea libertăților individuale, respectarea opiniei celorlalți,


libertatea de exprimare, libertatea de practicare a ritualurilor


religioase pentru minorități și respectarea drepturilor și


intereselor acestora, precum și lipsa persecuției. Cu toate


acestea, în realitate, regimul democratic este unul dictatorial


sau, mai precis, un regim autoritar și aceasta pentru că


majoritatea din cadrul acestuia îi impune minorității multe


dintre regulile care coincid cu dorințele și orientările ei, chiar


dacă aceste reguli sunt împotriva principiilor, intereselor sau


chiar a credințelor acestora, putând provoca efecte dăunătoare


asupra lor. Există cazuri recente care arată cealaltă față urâtă a


democrației:


● În anul 2009, în numele democrației, în Elveția a avut loc un


referendum pentru interzicerea construirii minaretelor. După


aceea, a fost promulgată o lege pe baza opiniei majorității,


care i-a interzis minorității musulmane să construiască


minarete pentru moscheile ei. Această chestiune a făcut ca


Amnesty International să își exprime părerea de rău cu


privire la acest vot, indicând faptul că interzicerea


minaretelor reprezintă o încălcare a angajamentului Elveției


față de libertatea de opinie și de credință!


● În numele democrației, în unele capitale europene este


interzisă chiar și în zilele noastre construirea de moschei de


către minoritatea musulmană și, de fiecare dată când aceasta


încearcă să obțină un permis pentru construirea unei


moschei, majoritatea din Parlament votează împotriva


acestei acțiuni, iar dacă votează pentru, pun numeroase


piedici pentru a evita construirea acesteia.


● În numele democrației, în unele țări europene sunt adoptate


legi care le interzic femeilor musulmane din Europa să


poarte vălul (niqāb-ul) în locurile publice, fiind invocate


multe scuze în acest sens, precum faptul că ar fi nepotrivit să


se acopere fețele în locurile publice și așa mai departe. Chiar


dacă unii oameni pot accepta în mod rațional acest motiv,


putem vedea că aceleași guverne îi obligă pe motocicliști să


poarte căști de protecție care le acoperă fețele pe străzi și în


locurile publice! Nu ar fi normal ca motocicliștii să își arate


fețele, de asemenea? Există, în plus, mulți oameni din țările


din Europa și Asia de Est, precum China, Thailanda și


altele, care preferă să poarte măști medicale, deoarece simt


că acestea îi protejează de viruși și boli, iar acest lucru nu a


fost menționat sau considerat nepotrivit, chiar dacă fața este


acoperită în public! În plus, nu reprezintă actul de a le


interzice femeilor să poarte ceea ce consideră de cuviință o


lipsă de respect față de alegerile lor și o îngrădire a libertății


lor individuale și de credință?! A nu fi de acord cu credința


altcuiva nu înseamnă că îl poți forța să o abandoneze. Mulți


indieni sikh care poartă turbane negre pe capetele lor și își


lasă părul să crească fără a tăia din el se mișcă liber prin


Europa și ocupă funcții guvernamentale fără a fi nevoie să


își scoată turbanele. Nu este dreptul nimănui să îi forțeze să


și le dea jos sau să își tundă părul doar pentru că nu le plac


turbanele sau lungimea părului lor!


● În numele democrației, în unele dintre țările dezvoltate,


partidele de dreapta extremiste au câștigat alegerile locale


din mai multe orașe. Prima dintre deciziile lor a fost aceea


de a interzice servirea alimentelor halal pentru studenții


musulmani în școlile din orașele în care au câștigat alegerile.


Prin urmare, au obligat școlile să le servească studenților


musulmani mâncăruri cu carne de porc și alte tipuri de carne


care nu sunt sacrificate în conformitate cu Shariʻah islamică


în timp ce, de fapt, ei ar trebui să adopte legi care să elimine


corupția și să garanteze libertățile oamenilor.


● În numele democrației, în unele țări dezvoltate a fost


adoptată o lege care interzice metoda de sacrificare halal.


Acest lucru se traduce prin incapacitatea musulmanilor de a


consuma carne, aceasta nefiind sacrificată în conformitate


cu Shariʻah islamică. Scopul este acela de a îi împinge pe


musulmani să părăsească aceste țări pentru a merge într-o


alta care să respecte credințele lor, deoarece ei nu ar putea să


mănânce carnea unor animale care sunt electrocutate, lovite


în cap cu un ciocan de fier până la moarte, spânzurate,


strangulate sau înecate.


Acestea sunt doar câteva exemple ale tiraniei și


nedreptății majorității față de drepturile minorității de a practica


ritualurile religioase în mod liber, fără nicio persecuție sau


hărțuire, sau de a își alege hainele sau chiar alimentele pe care


dorește să le consume. Din aceste exemple și altele, este clar că


regimul democratic sau laic nu poate, de fapt, să coexiste decât


cu el însuși. În ceea ce le privește pe minorități, acesta


inventează scuze pentru a justifica motivele pentru care le


persecută și le îngrădesc libertățile, acuzându-le de faptul că


acestea nu pot coexista cu alte regimuri! Pe de altă parte,


Shariʻah islamică apără drepturile tuturor oamenilor, în ciuda


diferențelor lor religioase, aceasta menționând drepturile


minorităților și făcând aceste drepturi independente de opinia


majorității, pe care o obligă să garanteze protecția acestor


drepturi și să nu le încalce, chiar dacă opinia acesteia este


diferită.


Așadar, în acest caz, opinia majorității nu este luată în


considerare dacă aceasta încalcă drepturile pe care Shariʻah


islamică iertătoare le-a garantat. Cel care dorește să caute mai


multe informații cu privire la acest subiect are la dispoziție


multe cărți care vorbesc despre drepturile nemusulmanilor din


țările islamice pe care le poate citi. Allah Cel Atotputernic


spune:


„De te-ai supune celor mai mulţi de pe Pământ (dintre


oameni), ei te-ar abate de la Calea lui Allah, căci ei nu


urmează decât bănuielile (lor conform cărora înaintașii lor sau


aflat pe calea adevărului) şi ei nu fac decât să născocească


minciuni.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:116]


În concluzie, niciunul dintre regimurile făcute de om,


indiferent de nivelul la care a ajuns, nu asigură coexistența


pașnică între națiuni și coexistența pașnică în cadrul societății


așa cum o face Shariʻah islamică. Motivul acestui lucru este


acela că Shariʻah islamică este o Lege Divină și un sistem care


a fost revelat de către Cel Care a creat omenirea, iar El știe cel


mai bine de ce anume are nevoie aceasta. Allah Cel


Atotputernic spune:


„Oare El, care le-a creat, să nu știe (toate acţiunile


creaţiei Sale)? Şi El este Al-Latīf (Cel mai Blând cu robii Săi),


Al-Khabīr (Atoatecunoscător al tuturor lucrurilor).”


[Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 67:14]


În ceea ce privește Biblia, aceasta s-a descotorosit de


democrație cu totul.


Pavel a scris în Epistola sa către Romani (13:1-7): „1


Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu


este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi


stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. 2 De


aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește


rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor


lua osânda. 3 Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă


bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de


stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4 El este


slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci


răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba


lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce


face rău. 5 De aceea, trebuie să fiţi supuși nu numai de frica


pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. 6 Tot pentru aceasta


să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui


Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. 7 Daţi-le


tuturor ceea ce sunteţi datori să daţi: cui datorați birul,


daţi-i birul; cui datorați vama, daţi-i vama; cui datorați


frica, daţi-i frica; cui datorați cinstea, daţi-i cinstea.”


Shariʻah islamică a precizat și confirmat importanța


libertății de exprimare, mai ales cea care îi aduce beneficii


societății fără a o corupe și îi unește pe oameni, nu îi dezbină,


atingând scopurile lor comune, fără a le încălca sau ataca


libertatea. Aceasta nu aprobă libertatea de exprimare care este


scăpată de sub control, care strică și nu construiește, corupe și


nu reformează, răspândind ostilitate printre membrii societății.


Allah Cel Atotputernic spune:


„O, voi cei care credeţi! Să nu râdă un neam de alt


neam, care s-ar putea să fie mai bun decât el, nici femeile


(să nu râdă) de alte femei, care s-ar putea să fie mai bune


decât ele! Nu vă ocărâți şi nu vă batjocoriți cu porecle unii


pe alţii. Ce rău este numele urât şi ruşinos, după credinţă


(nu mai este permis să fie calificați cu epitete urâte cei care au


adoptat credinţa)! Iar cei care nu se căiesc (pentru că au râs


de alţii sau i-au ponegrit), aceia sunt zalimun (nedrepţi,


răufăcători şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea


sensurilor Nobilului Coran, 49:11]


La televizor, în multe țări civilizate din întreaga lume,


vedem show-uri satirice care sunt indiferente față de


sentimentele celor pe care îi critică în stilul lor comic umilitor.


Omul a numit această ironie libertate de exprimare! În unele


țări, aceste programe s-au dovedit a fi politizate, neavând nicio


legătură cu libertatea de exprimare, deoarece acestea sunt


finanțate de anumite partide sau agenții politice, având drept


scop slăbirea adversarilor politici și scăderea popularității lor.


În ceea ce privește libertatea de exprimare în Shariʻah


islamică, aceasta are reglementări și standarde, iar dacă acestea


sunt depășite, ea devine o încălcare a drepturilor oamenilor sau


a societății per ansamblu. De exemplu, în ceea ce privește


batjocorirea Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم), care este scopul din


spatele acesteia? Care sunt câștigurile pozitive ce pot rezulta


din aceasta? Nu este acesta un mod de popularizare a spiritului


de ură între popoare și între musulmanii și nemusulmanii


membri ai aceleiași societăți? Reprezintă agresiunea unui om


mort și lipsa de respect față de el un aspect al civilizației? Eu


cred că, dacă unul dintre părinții, copiii sau jucătorul de fotbal


preferat al persoanei care a îndrăznit să facă acest lucru ar fi


batjocorit, ea nu ar rămâne indiferentă, ci l-ar apăra cu orice


preț. Rețineți că Legislațiile acestor țări în care unul dintre


Mesagerii lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) este ofensat sub protecția libertății de


exprimare consideră a fi o infracțiune orice formă de lipsă de


respect față de șeful statului sau de prim-ministrul lui și orice


formă de discreditare a lor! Nu poate fi jignit șeful statului


printr-o caricatură sau ceva asemănător sub protecția


libertății de exprimare, de asemenea?!


Islamul a interzis blestemarea credințelor altora pentru a


evita orice ar putea duce la dispute sau ostilitate în cadrul


societății, precum și pentru a elimina toate formele de


extremism. Prin urmare, cei înțelepți sunt obligați să îi


condamne pe cei care doresc să provoace ostilități între națiuni


care pot conduce la războaie, distrugând astfel totul. Allah Cel


Atotputernic spune:


„Nu-i ocărâți pe aceia care sunt invocaţi afară de


Allah (idolii pe care-i adoră păgânii), ca să nu-L ocărască ei


pe Allah, întru duşmănie şi nepricepere! Astfel am


împodobit Noi (în ochii) fiecărei comunităţi făptuirea sa.


Apoi, la Domnul lor va fi întoarcerea (învierea ce va urma


morţii) lor şi El le va vesti despre ceea ce au făptuit ei (în


timpul vieții, şi îi va pedepsi).” [Traducerea sensurilor


Nobilului Coran, 6:108]


Trebuie menționat faptul că problema batjocoririi


Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) nu este o inovație a acestei ere, ci a


început încă din momentul în care el ( صلى الله عليه وسلم) și-a început misiunea.


Dușmanii lui l-au acuzat de faptul că era un mincinos, un


vrăjitor, un poet sau un nebun, printre altele. Allah Cel


Atotputernic spune:


„Şi Noi știm prea bine că pieptul ţi se strânge pentru


ceea ce spun ei (pentru minciunile şi născocirile lor împotriva


propovăduirii tale). ~ Însă adu laude Domnului tău şi fii


printre cei care se prosternează ~ Şi adoră-L pe Domnul tău


până ce-ţi va veni sfârşitul (adoră-L pe Allah tot timpul cât


eşti în viaţă)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,


15:97-99]


Shariʻah islamică nu este singura Lege care a


reglementat și limitat libertatea de exprimare, alte societăți


făcând același lucru în funcție de credințele și interesele


națiunilor lor.


Regatul Unit, de exemplu, a interzis filmul despre Isus


Hristos motivând aceasta prin faptul că religia creștină face


parte din sistemul public al statului, fiind obligatorie


respectarea și luarea în considerare a acesteia. De asemenea,


multe țări limitează libertatea de exprimare a oamenilor atunci


când vine vorba despre evrei sau despre chestiuni legate de


Holocaust, acuzându-l pe cel care nu respectă acest lucru de


antisemitism și pedepsindu-l cu închisoarea.


Shariʻah islamică a pregătit un mediu bun pentru


libertatea de exprimare care îndeamnă la bine și interzice răul,


în care aceasta poate crește și dobândi stabilitate. Astfel, aceasta


i-a dat fiecărui individ dreptul de a participa și de a își oferi


părerea în chestiuni care privesc societatea, atât timp cât nu îi


îndeamnă pe oameni să facă fapte rele. Allah Cel Atotputernic


spune:


„Şi datorită Îndurării lui Allah, tu, (Mohammed), ai


fost aşa de blând cu ei! Iar de ai fi fost fără blândețe şi


aspru la inimă, ei ar fi fugit din preajma ta. Deci iartă-le lor


şi roagă-te (lui Allah) pentru iertarea lor! Sfătuiește-te cu ei


asupra treburilor, dar, odată ce ai luat o hotărâre, încredete


în Allah! Allah îi iubeşte cu adevărat pe cei care se încred


(în El).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:159]


În plus, islamul a făcut obligatoriu ca libertatea de


exprimare să fie una responsabilă, care să nu îi afecteze pe alții,


pentru a face diferența între bine și rău, după cum a relatat ʻAbd


Allah ibn Masʻud (Allah să fie mulțumit de el!), care l-a auzit


pe Mesagerul lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) spunând:


„Nu fiți slabi de caracter spunând: «Dacă oamenii fac


bine, noi vom face bine, iar dacă ei fac rău, noi vom face


rău.» Mai degrabă, fiți fermi, iar dacă oamenii fac bine,


faceți bine, de asemenea, iar dacă oamenii fac rău, nu faceți


rău.”


(At-Tirmidhi)


În islam, această libertate de exprimare nu este doar o


teorie sau un monopol rezervat doar pentru un anumit grup de


oameni, ci este disponibilă pentru toată lumea. Mesagerul lui


Allah ( صلى الله عليه وسلم), care a fost trimis ca o îndurare pentru toate


creaturile, a pus aceasta în aplicare în mod practic, astfel încât


națiunea lui (Ummah) să îi poată urma exemplul. Abu Saʻid Al-


Khudri (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:


„Un beduin a venit la Profet ( صلى الله عليه وسلم) pentru a îi cere să îi


plătească o datorie pe care acesta ( صلى الله عليه وسلم) o avea față de el, și ia


vorbit în mod aspru, spunând: «Voi continua să te


deranjez pentru a îmi cere drepturile până când mă vei


plăti.» Companionii Profetului ( صلى الله عليه وسلم) l-au mustrat și i-au


spus: «Vai de tine! Ai idee cu cine stai de vorbă?» El a


răspuns: «Eu nu fac decât să îmi cer drepturile.» Profetul


صلى الله عليه وسلم) ) a întrebat: «De ce nu îl ajutați pe cel care are un


drept?» Apoi a trimis vorbă la Khawlah bint Qais,


spunându-i: «Dacă ai curmale, împrumută-ni-le până când


vor sosi curmalele noastre, iar atunci ți le vom da înapoi.»


Ea a spus: «Da, fie ca tatăl meu să fie răscumpărat pentru


tine, o, Mesager al lui Allah!» Astfel, ea i-a dat un


împrumut din care l-a plătit și l-a hrănit pe beduin. El


(beduinul) a spus: «Tu m-ai plătit integral, fie ca Allah să îți


dea răsplata integrală!» Apoi, Profetul ( صلى الله عليه وسلم) a spus: «Aceștia


sunt cei mai buni dintre oameni. Fie ca acea națiune în care


cei slabi nu își pot obține drepturile fără probleme să nu fie


curățată (de păcat)!”


(Ibn Majah)


Apoi, companionii lui (Allah să fie mulțumit de ei!) i-au


urmat exemplul, iar atunci când jurământul de credință i-a fost


dat lui Abu Bakr as-Siddiq (Allah să fie mulțumit de el!) pentru


ca acesta să își asume succesiunea, el a ținut un discurs în fața


oamenilor în care a vorbit, printre altele, despre principiile


guvernării în islam pe care celelalte națiuni nu le-au atins și nici


nu le vor atinge sub egida Legislației umane, care este supusă


dorințelor și schimbărilor politice și sociale. El (Allah să fie


mulțumit de el!) a spus:


„O, oameni, eu sunt acum conducătorul vostru, însă


nu sunt cel mai bun dintre voi. Astfel, dacă vedeți că am


dreptate, susțineți-mă, iar dacă vedeți că greșesc, corectațimă.


Ascultați de mine atât timp cât Îi sunt supus lui Allah în


ceea ce vă privește. Dacă nu este așa, atunci nu ascultați de


mine. Cel mai puternic dintre voi este slab în ochii mei până


când iau de la el dreptul celorlalți oameni, iar cel mai slab


dintre voi este puternic în ochii mei până când îi dau


dreptul lui. Acestea fiind spuse, Îi cer iertare lui Allah


pentru voi și pentru mine!”


(Biografia profetică, de Ibn Hishām, At-Tabakāt, de Ibn


Saʻd, Începutul și sfârșitul, de Ibn Kathir)


Libertatea de exprimare religioasă:


Shariʻah islamică prevede garantarea libertății de


credință pentru nemusulmani, evrei sau creștini, fără nicio


persecuție, așa că nimeni nu este obligat să își părăsească religia


și să îmbrățișeze islamul. Allah Cel Atotputernic spune:


„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea


dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă


de Taghut (după unii comentatori, prin At-Taghut se au în


vedere diavolii, idolii şi toate falsele divinități) şi crede în


Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă (islamul),


care nu se sparge niciodată (metaforă pentru legătura cea


mai trainică). Şi Allah este Samī‘ (Cel Care aude toate), ʻAlīm


(Atoatecunoscător, Omniscient).” [Traducerea sensurilor


Nobilului Coran, 2:256]


În opoziție, istoria menționează persecuțiile pe care


sectele creștine le-au aplicat unele împotriva celorlalte din


cauza diferențelor de credință.


Libertatea de exprimare științifică:


Shariʻah islamică a stabilit, de asemenea, libertatea de


exprimare în domeniul științei și al educației, înălțând statutul


învățaților, în timp ce istoria menționează conflictul violent


dintre Biserică și știință (învățați), în care s-a ajuns la


suprimarea libertății de exprimare științifică.


Shariʻah islamică a făcut obligatorie pentru fiecare


musulman căutarea cunoașterii și a educației. Mesagerul lui


Allah ( صلى الله عليه وسلم) a spus:


„Căutarea cunoaşterii este o obligaţie pentru fiecare


musulman (...)”


(Abu Dawud, Ibn Majah)


Shariʻah islamică a înălțat statutul învățaților. Allah Cel


Atotputernic spune:


„(...) Allah îi va ridica în rang pe aceia dintre voi care


cred şi pe cei cărora li s-a dat ştiinţa. Şi Allah este


Bineştiutor a ceea ce faceţi voi!” [Traducerea sensurilor


Nobilului Coran, 58:11]


Libertatea de exprimare în Biblie:


După cum am văzut în Epistola lui Pavel către Romani


(13:1), democrația și libertatea de exprimare au fost complet


abrogate, fiind stabilite bazele pentru dictatură și autoritarism,


pe lângă ascultarea deplină față de conducător.


● Jihād-ul în Shariʻah islamică


● Starea Pământului înainte, în timpul și după apariția


islamului


● Oamenii urmau religia conducătorilor lor


● Impunerea creștinismului cu ajutorul sabiei


● Jihād-ul și garantarea libertății de credință


● Scrisorile Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) pentru apărarea


creștinilor


● Jihād-ul în Islam și secțiunile sale


1. Etapele jihād-ului


2. Condițiile în care jihād-ul este interzis


3. Scopul jihād-ului


4. Cine este vizat prin jihād?


5. Regulile jihād-ului


● Este fiecare război musulman considerat a fi jihād?


● Războiul sfânt


● Diferența dintre război și jihād


● Jihād-ul în Biblie


Acest capitol nu este suficient pentru a acoperi definiția


jihād-ului, motivele sale, obiectivele și conduita acestuia, însă


vom rezuma toate acestea pentru a îi oferi cititorului o scurtă


idee cu privire la jihād-ul pe Calea lui Allah. Dușmanii Shariʻei


lui Allah au încercat să folosească jihād-ul ca pe o poartă de


acces pentru a fabrica idei preconcepute împotriva islamului și


pentru a îi speria pe oameni cu privire la acesta, însă, prin


explicația noastră, va deveni clar că jihād-ul este o îndurare


pentru omenire.


Oricine va citi și explora istoria națiunilor și a


civilizațiilor de-a lungul istoriei va descoperi că Pământul era o


masă aflată în flăcările războiului, al cărui combustibil erau


banii și oamenii. Câte orașe au fost distruse, economii s-au


prăbușit, soții au devenit văduve și copii au devenit orfani?


Drepturile a milioane de oameni au fost încălcate din cauza lor,


ei fiind victimele acestor războaie.


Numai pe continentul european, nici măcar O SINGURĂ


țară nu a avut granițele stabile pentru o anumită perioadă de


timp. Frontierele lor au fost mereu în schimbare din cauza


invaziilor de la est, vest, sud sau nord, iar focul războiului


dintre țări nu s-a stins nici măcar pentru o zi. Fiecare stat era fie


unul dominant, colectând o taxă (jizyah) de la alții, fie unul


dominat, plătind o taxă (jizyah). Scopul impunerii taxei (jizyah)


era acela de a vedea menținerea loialității sau lipsa acesteia, iar


dacă un stat înceta să îi plătească impozitul țării dominante


acest lucru era considerat a fi o declarație de război.


Aceasta era situația oamenilor înainte de apariția


islamului, ei urmând credința conducătorilor lor. De exemplu,


niciun cetățean al Imperiului Bizantin nu îndrăznea să


îmbrățișeze magianismul (zoroastrismul), care era religia


Imperiului Persan, deoarece, dacă ar fi făcut aceasta, ar fi fost


considerat a fi un trădător al împăratului și ar fi fost condamnat


la moarte și crucificat pentru că a îmbrățișat religia dușmanilor.


Același lucru era valabil și invers. Războaiele care au avut loc


între sectele creștine din cauza diferențelor dintre credințele lor


au fost chiar și mai rele decât atât. Un exemplu în acest sens


este Imperiul Roman, care i-a persecutat pe copții egipteni


pentru că erau creștini în timp ce religia oficială era idolatria.


După ce Imperiul Roman a îmbrățișat creștinismul și acesta a


devenit religia oficială, acesta a continuat să îi persecute pe


egiptenii creștini și să provoace masacre din cauza faptului că


aceștia aparțineau unei secte diferite!



Articole recente

ISLAMUL RELIGIA TUTUR ...

ISLAMUL RELIGIA TUTUROR PROFEȚILOR

ISLAMUL ESTE RELIGIA ...

ISLAMUL ESTE RELIGIA DOMNULUI LUMILOR

ISLAMUL RELIGIA NATUR ...

ISLAMUL RELIGIA NATURII ÎNNĂSCUTE, A RAȚIUNII ȘI A FERICIRII

RUGI ȘI POMENIRI SPUS ...

RUGI ȘI POMENIRI SPUSE DIMINEAȚA ȘI SEARA