Evanghelia după Matei (5:31-32): „31 S-a zis iarăși:
«Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărțire.»
32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai
de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va
lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurvește.”
După cum putem vedea, aceste trei texte vorbesc despre
divorț și nu despre poligamie, iar fraza „Dar de la începutul
lumii Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte
femeiască” face referire la Adam (Pacea fie asupra sa!) și Eva.
Aceasta nu spune că poligamia a fost interzisă încă de la
începutul creației, pentru că acest lucru ar contrazice ceea ce
știm despre poligamie din Biblie, în special cu privire la Profeți
(Pacea fie asupra lor!). Prin urmare, aceste texte nu pot fi
folosite pentru a demonstra interzicerea poligamiei, ci
interzicerea divorțului, indiferent dacă bărbatul are o singură
soție sau mai multe. Textele menționează, de asemenea, că
singura situație în care divorțul este permis este aceea în care
soția a comis adulter. În acest caz, soțul poate divorța de ea,
însă dacă divorțează pe nedrept, fără ca ea să fi comis adulter, și
se căsătorește cu o altă femeie, atunci el este cel care comite
adulter (adică o înșală, acest lucru fiind echivalent cu a întreține
relații sexuale cu o altă femeie care nu îi este permisă). Textul
nu spune că oricine se căsătorește cu o altă femeie în afară de
soția lui, fără să divorțeze de aceasta, o înșală sau comite
adulter, iar același lucru i se aplică și frazei „şi dacă o nevastă
îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurvește”. Aici,
adulterul este legat de divorțul de soţul ei și nu de poligamie.
Dacă aici s-ar fi făcut referire la poligamie, cum ar fi putut
comite poligamie o femeie care a divorțat de soțul ei și s-a
căsătorit cu un alt bărbat (necăsătorit) sau cu un bărbat
care a divorțat de soția lui și s-a căsătorit cu altă femeie
(necăsătorită)?! Dacă poligamia ar fi fost problema, atunci
divorțul unui bărbat de soția sa și căsătoria cu altă femeie ar fi
fost permisă, dar ceea ce se înțelege de aici este faptul că soțul
nu trebuie să divorțeze de soția lui, chiar dacă el are mai multe
soții.
De asemenea, fraza „cine ia de nevastă pe cea lăsată de
bărbatul ei preacurvește” indică în mod clar faptul că bărbatul
care se căsătorește cu o femeie divorțată, chiar dacă aceasta este
prima lui căsătorie, este considerat a fi comis adulter, însă nu
din cauza poligamiei, din moment ce el nu era deja căsătorit, ci
din cauza faptului că s-a căsătorit cu o femeie divorțată.
Notă: Putem observa diferența dintre Evanghelia
după Marcu (10:2-12) și Evanghelia după Luca (16:14-18).
În ciuda faptului că ambele menționează aceeași poveste, ele
o fac într-un mod foarte diferit, ceea ce indică lipsa lor de
credibilitate și imposibilitatea ca acesta să fie considerat un
text sacru revelat de către Allah (Dumnezeu) sau atribuit lui
Isus (Pacea fie asupra sa!).
1 Corinteni (7:1-9): „1 Cu privire la lucrurile despre
care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă
de femeie. 2 Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi
aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei (...) 8
Celor neînsurați şi văduvelor le spun că este bine pentru ei
să rămână ca mine. 9 Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se
căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească
decât să ardă.”
Fraza din acest verset, „fiecare bărbat să-şi aibă
nevasta lui”, nu face referire la interzicerea poligamiei, ci la
interzicerea ca un bărbat să atingă o altă femeie, care nu este
soția lui, sau să comită adulter. Așadar, este ca și cum ar spune:
„Fiecare om ar trebui să aibă grijă de fiul său sau fiecare om ar
trebui să își protejeze casa, banii sau afacerea.” Acest lucru nu
înseamnă că fiecare om are un singur fiu sau o singură casă, ci
se vorbește într-un sens mai general. Un alt exemplu în acest
sens se găsește în 1 Samuel:
1 Samuel (15:3): „Du-te acum, bate pe Amalec şi
nimiceşte cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți şi să
omori bărbat şi femeie, copil şi prunc, cămilă şi măgar, bou
şi oaie.”
Aici nu se face referire la a ucide un bărbat, o femeie, un
copil sau un măgar, ci la a ucide toți bărbații, femeile, copiii și
măgarii etc.
De asemenea, în cuvintele „este mai bine să se
căsătorească decât să ardă” nu există niciun indiciu al
interzicerii poligamiei, ci se face referire la căsătoria fără nicio
restricție cu privire la numărul de soții.
Mulți pastori și creștini din mai multe secte recunosc
absența interzicerii poligamiei din creștinism, și mulți dintre ei
s-au căsătorit cu mai multe femei, ca, spre exemplu, regele
Carol cel Mare, împăratul Valentinian I, Luther și alții.
Scriitoarea Matilda Joslyn a spus cu privire la acest
lucru:10
„După cum se știe din punct de vedere istoric, într-un
mod incontestabil, atât Biserica creștină, cât și statul creștin
și-au folosit puterile de-a lungul diferitelor epoci și
circumstanțe în favoarea poligamiei. În secolul al IV-lea,
împăratul Valentinian I le-a dat creștinilor dreptul de a se
căsători cu două femei. În secolul al VIII-lea, regele Carol
cel Mare, care a fost șeful statului și al Bisericii creștine, s-a
căsătorit cu șase femei, iar unii istorici spun că erau nouă...
Luther însuși a spus, în timp ce ținea Biblia în mână, atât
10 Matilda Joslyn Gage, „Femeile, Biserica și statul”, capitolul al
VII-lea, Poligamia, pagina 398
Noul, cât și Vechiul Testament: «Recunosc că, dacă un
bărbat vrea să se căsătorească cu două sau mai multe femei,
eu nu îi pot interzice să facă acest lucru, iar acest act al său
nu contrazice Biblia.”
Sfântul Augustin a spus:11
„Acum, în această eră, după ce am adoptat Legea
Romană, omul nu se poate căsători cu o altă femeie, atât
timp cât soția lui este în viață.”
Acest lucru indică faptul că interzicerea poligamiei a
apărut ca urmare a adoptării Legii Romane și nu din cauza
textelor religioase.
Sfântul Augustin a spus, de asemenea:12
„Din nou, Iacov, fiul lui Isaac, a fost acuzat de
comiterea unei infracțiuni imense pentru că s-a căsătorit cu
patru soții, dar această acuzație este neîntemeiată și lipsită
de sens, pentru că poligamia nu era o infracțiune, ci un
lucru obișnuit în vremea lui, în timp ce acum a devenit o
infracțiune deoarece nu mai este practicată... Singurul
motiv pentru care poligamia este considerată a fi o
infracțiune este acela că atât legea, cât și tradiția o
interzic!”
11 Sfântul Augustin de Hippona, „Tratatele morale ale Sfântului
Augustin”
12 Philip Schaff, „Părinții Niceeni și Postiniceeni”: prima Serie,
volumul al IV-lea; Sfântul Augustin: Scrierile Împotriva Manihei și a
Donatiștilor, cartea a XXII-a, pagina 289
Pentru a înţelege poziția islamului cu privire la
poligamie, trebuie să știm următoarele:
1. Islamul nu a fost prima sau singura religie care a
legalizat poligamia, ci a fost prima și singura religie care a
impus restricții cu privire la aceasta și, de asemenea, singura
religie care a stabilit că un bărbat se poate căsători cu un număr
de maxim patru soții, în timp ce în toate celelalte religii
poligamia a fost legalizată fără nicio restricție sau număr
maxim de soții. Al-Harith ibn Qais (Allah să fie mulțumit de
el!) a relatat:
„Atunci când m-am convertit la islam, aveam opt
soții, așa că i-am spus acest lucru Profetului ( صلى الله عليه وسلم), iar el mi-a
spus: «Alege patru dintre ele (și oferă-le divorțul
celorlalte).»”
(Abu Dawud)
2. Poligamia nu este unul dintre actele obligatorii pe
fiecare musulman trebuie să le îndeplinească, iar cel care nu o
practică nu va fi considerat a fi un păcătos sau un necredincios,
aceasta făcând parte dintre actele permisibile. Cel care dorește
să se căsătorească cu mai multe femei poate face aceasta, iar cel
care nu dorește să facă aceasta este liber să facă așa cum
dorește. Acesta este unul dintre numeroasele acte permise în
islam pentru care musulmanul nu va fi tras la răspundere dacă
le abandonează.
3. Pentru a cunoaște și înțelege motivul din spatele
revelării versetului coranic care permite poligamia și stabilește
că numărul maxim de soții cu care un bărbat se poate căsători
este de patru, trebuie să citim versetele coranice care îl preced,
să le înțelegem și să înțelegem motivul revelării lor. Astfel, vom
înțelege că acest verset a fost revelat doar pentru a apăra femeia
și pentru a îi proteja drepturile.
Allah Cel Atotputernic spune:
„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care
v-a făcut dintr-o singură fiinţă (Adam) şi a făcut din aceasta
şi pe perechea ei (din Adam a creat-o şi pe Eva) şi care a
răspândit din cele două (fiinţe) mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi
cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi (unii pe alţii)
şi (fiţi cu frică de ruperea) legăturilor de rudenie, căci Allah
este Raqīb (Veghetor) peste voi! ~ Şi daţi orfanilor bunurile
lor şi nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi
bunurile lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este
un mare păcat (îndemnul este adresat celor care
administrează bunurile orfanilor)! ~ Iar dacă vă temeți că
veţi fi nedrepți cu orfanii, luaţi de soții pe acelea care vă
plac dintre femei - două, trei sau patru (dacă în perioada
anterioară islamului – Jahiliyyah - numărul soţiilor nu era
limitat, Coranul limitează numărul lor la patru, cu condiţia de
a le asigura un tratament perfect egal din punct de vedere
material şi afectiv; dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, se
recomandă monogamia; principiul porneşte de la o situaţie
din trecut, dar el are o valabilitate generală în etica islamică),
dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele), atunci (luaţi)
una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre
drepte (expresia s-a referit inițial la robii proveniți dintre
prizonierii de război - bărbaţi şi femei - care, cu timpul, au
devenit parte din patrimoniul stăpânului lor, însă în acest
context sunt avute în vedere femeile roabe). Aceasta (este
situaţia care) vă dă cea mai mică putinţă de a purcede
nedrept. ~ Şi oferiți femeilor zestrea (prin «zestre» se traduce
cuvântul arab mahr, care este, de fapt, darul pe care mirele îl
face miresei şi care este negociat între cele două părţi) de
bună-voie, iar dacă ele se lipsesc - nesilite - de ceva, atunci
voi cheltuiți-o după cum doriți, cu plăcere! ~ Şi nu
încredințați celor nepricepuți (într-un sens mai larg, prin
nepricepuți se au în vedere risipitorii, minorii, proștii, alienații
mintali etc.) averile voastre, pe care Allah le-a făcut pentru
voi mijloc de trai, ci hrăniți-i din ele, îmbrăcați-i şi spuneţile
lor vorbe cuviincioase! ~ Încercați-i pe orfani până ce ei
ajung la vârsta căsătoriei şi, dacă simțiți la ei judecată
sănătoasă, încredințați-le bunurile lor! Nu le cheltuiți,
risipindu-le cu nechibzuință, înainte ca ei să se facă mari!
Cel care este înstărit să fie cumpătat, iar cel care este sărac
să cheltuiască după cuviință (poate să cheltuiască din
bunurile respective o cantitate rezonabilă, cu titlul de
remunerație de tutore). Iar atunci când le încredințați
bunurile lor, să fie de faţă şi martori, şi Allah este de ajuns
pentru a ţine socoteala.” [Traducerea sensurilor Nobilului
Coran, 4:1-6]
La început, Allah Cel Atotputernic le poruncește
oamenilor în nobilele versete să Îl adore și să aibă teamă de El
și le poruncește tutorilor orfanilor să le dea acestora bunurile lor
atunci când ajung la pubertate și consideră că își pot administra
singuri averile, stând departe de oprimarea acestora prin lipsirea
lor de ceea ce le aparține. Înainte de apariția islamului, arabii
obișnuiau să își însușească bunurile orfanilor. Astfel, dacă un
om lua un orfan sub tutela lui, amesteca averea acestuia cu a sa
și lua din aceasta ceea ce era bun, lăsând ceea ce era rău și
înșelându-l! As-Saddi a spus:
„Era răspândit printre arabi obiceiul tutorilor
orfanilor de a amesteca averea acestora cu a lor, luând oaia
grasă dintre oile orfanului și înlocuind-o cu una slabă, în
timp ce spuneau: «O oaie pentru o oaie». Apoi, ei obișnuiau
să ia un dirham bun și să îl înlocuiască cu un dirham rău
spunând: «Un dirham pentru un dirham».”
Allah Cel Atotputernic a interzis infracțiunea de a fura
bunurile unui orfan spunând: „Şi daţi orfanilor bunurile lor şi
nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi bunurile
lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este un mare
păcat (îndemnul este adresat celor care administrează
bunurile orfanilor)!”, ceea ce înseamnă că acesta este un păcat
major.
Seria de fraude comise împotriva orfanilor era una
continuă și la fel era și furtul banilor lor, mai cu seamă dacă
aceștia erau fete. Atunci când ʻUrwah ibn Az-Zubair (Allah să
fie mulțumit de el!) a întrebat-o pe ‘Aishah (Allah să fie
mulțumit de ea!) care este explicația Cuvintelor lui Allah Cel
Atotputernic „(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu
ele – cu orfanele) (...)”, ea i-a răspuns:
„(...) O, nepotul meu! Este vorba despre orfanele ale
căror tutori amestecă banii acestora cu ai lor, iar mai târziu
aceștia se simt atrași de frumusețea și averea lor și vor să le
ia de soții oferindu-le o zestre mică sau redusă. Unor astfel
de tutori le-a fost interzis să se căsătorească cu orfanele, cu
excepția cazului în care le tratează în mod drept și le dau
zestrea care li se cuvine, și le-a fost poruncit să se
căsătorească cu alte femei decât ele (dacă se tem că le vor
trata în mod nedrept pe orfane) (...)”
(Al-Bukhari)
Astfel, nobilul verset a fost revelat cu privire la cei care
fură drepturile orfanilor care se află sub tutela lor. Bărbații care
doreau să se căsătorească cu o orfană nu îi ofereau acesteia
zestrea pe care i-ar fi oferit-o unei alte femei, iar Allah Cel
Atotputernic le-a interzis să facă acest lucru și le-a poruncit să
le ofere orfanelor aceeași zestre pe care ar fi oferit-o oricărei
alte femei sau să renunțe la a se căsători cu ele, putându-se
căsători în schimb cu o altă femeie, două, trei sau un maxim de
patru.
Cu toate acestea, ca de obicei, dușmanii islamului vin
cu celebra lor foarfecă magică și taie din nobilele versete tot
ceea ce precedă Cuvintele lui Allah Cel Atotputernic, „(...)
luaţi de soții pe acelea care vă plac dintre femei - două, trei
sau patru (...)”, și tot ceea ce le urmează, și anume condiția
poligamiei, care este dreptatea între soții!
Islamul nu i-a poruncit bărbatului să își ia o a doua soție,
ci i-a permis acest lucru și a stabilit condiții care să îl facă să se
gândească foarte serios înainte de a decide să practice
poligamia. Una dintre aceste condiții este dreptatea între soții în
ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea și cazarea. Allah
Cel Atotputernic spune:
„(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele),
atunci (luaţi) una singură (...)” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 4:3]
Islamul a interzis, de asemenea, asuprirea și nedreptatea
față de soții, sau favorizarea uneia dintre ele în detrimentul
celeilalte. Allah Cel Atotputernic spune:
„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu (toate)
soțiile, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă
întoarceți cu totul (către vreuna dintre ele), lăsând-o (pe
cealaltă) ca atârnată (ca suspendată între Cer şi Pământ, ca
şi cum nu ar avea soț dar nu este nici divorțată)! Însă dacă
îndreptați aceasta şi vă temeți, Allah este Ghafūr
(Atoateiertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran, 4:129]
Mesagerul lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) a spus:
„Cel care are două soții şi o favorizează pe una dintre
ele va veni în Ziua Judecăţii cu jumătate (partea dreaptă
sau stângă) din corpul său înclinată şi paralizată.”
(Ahmad, Abu Dawud, An-Nasa’i, At-Tirmidhi și Ibn Majah)
Notă: Stimate cititor, trebuie luat în considerare faptul că
islamul este o religie universală, care a fost revelată pentru toate
ființele umane din toate timpurile și locurile, și nu numai pentru
anumite persoane sau comunități, ori în conformitate cu
dorințele și modul lor de gândire. Astfel, islamul le-a permis
bărbaților să se căsătorească cu mai multe femei din înțelegere
față de realitățile vieții lor și de condițiile lor de viață, din
moment ce un lucru care este considerat a fi nepotrivit pentru
această societate poate fi potrivit pentru o alta, iar un lucru care
este considerat a fi nepotrivit pentru această epocă poate fi
potrivit pentru o alta. De asemenea, acest lucru este o îndurare
pentru femeile care ar rămâne singure dacă nu ar exista
poligamia. În concluzie, cel care dorește să profite de această
permisiune, poate face aceasta, însă numai dacă respectă
condițiile sale, iar cel care nu, este liber să facă așa cum
dorește!
• Diferența dintre Shariʻah islamică și regimurile făcute de
om
• Opinia Bibliei cu privire la democrație
• Shariʻah islamică și libertatea de exprimare
Există multe tipuri de regimuri făcute de om, dar
prevalente sunt cele două sisteme cunoscute în comunitățile
moderne: sistemul democratic și cel dictatorial. Practicile lor
operaționale s-au dovedit a fi un eșec de-a lungul secolelor
trecute, pe lângă faptul că acestea nu au putut atinge pacea și
dreptatea internațională pe care oamenii le cer. Ceea ce este
ciudat este faptul că lumea continuă să caute un sistem care să
le asigure oamenilor stabilitatea și siguranța, în timp ce acesta
este la vederea și la îndemâna tuturor: este vorba despre
Shariʻah islamică. În ciuda acestui lucru, elitele politice care
sug sângele poporului știu că adoptarea Shariʻei islamice le-ar
face să își piardă puterea și multe dintre privilegiile de care se
bucură. Acesta este motivul pentru care îi forțează pe
parlamentari și pe juriști prin diferite metode și modalități să
adopte Legislațiile care le oferă un control deplin asupra celor
slabi.
Definiția democrației:
Termenul de „democrație” provine din limba greacă și
derivă din două cuvinte: „demos”, care înseamnă „națiune”, și
„cratus”, care înseamnă „putere” sau „guvern”, ceea ce
presupune că oamenii se guvernează singuri, prin instituirea
unui Parlament alcătuit din persoane pe care aceștia le aleg
pentru a îi reprezenta. Acolo, fiecare lege este discutată și
promulgată dacă primește aprobarea majorității membrilor
Parlamentului. Astfel, este aplicată opinia majorității
membrilor, chiar dacă aceasta este contrară opiniei minorității
din cadrul Parlamentului. Prin urmare, legile și sistemele sale
nu sunt permanente, deoarece Parlamentul și membrii săi nu
sunt permanente, ci se schimbă. Allah Cel Atotputernic a
specificat în Nobilul Coran că numai atunci când sunt aplicate
Legile Sale este asigurată stabilitatea chestiunilor oamenilor:
„Şi dacă adevărul s-ar potrivi cu poftele lor
(provenind din sufletele lor nelegiuite) s-ar fi stricat Cerurile
şi Pământul, precum şi toţi cei care se află în ele. Însă Noi
le-am adus pomenirea lor (mândria lor, adică revelarea
Coranului în limba lor), dar ei de la pomenirea lor se
întorc.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 23:71]
Definiția dictaturii:
Regimul dictatorial este complet contrar regimului
democratic. În cadrul acestuia, este aplicată opinia unei
minorități care se află la conducere sau opinia unui dictator,
chiar dacă acest lucru este contrar opiniei majorității oamenilor.
Allah Cel Atotputernic spune despre Faraon, care a fost un
conducător nelegiuit ce a răspândit corupția pe Pământ și și-a
înrobit poporul:
„(...) Faraon a zis: «Eu nu vă arăt decât ceea ce văd
(că este corect, adică nu voiesc uciderea lui Moise decât
pentru că aşa mi se arată mie că este mai bine) şi nu vă
călăuzesc pe voi decât pe calea cea dreaptă (prin
împiedicarea schimbării credinţei voastre)!»” [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran, 40:29]
Atunci când auzim termenul de „democrație”, mulți
dintre noi ne imaginăm semnificații frumoase, precum:
asigurarea libertăților individuale, respectarea opiniei celorlalți,
libertatea de exprimare, libertatea de practicare a ritualurilor
religioase pentru minorități și respectarea drepturilor și
intereselor acestora, precum și lipsa persecuției. Cu toate
acestea, în realitate, regimul democratic este unul dictatorial
sau, mai precis, un regim autoritar și aceasta pentru că
majoritatea din cadrul acestuia îi impune minorității multe
dintre regulile care coincid cu dorințele și orientările ei, chiar
dacă aceste reguli sunt împotriva principiilor, intereselor sau
chiar a credințelor acestora, putând provoca efecte dăunătoare
asupra lor. Există cazuri recente care arată cealaltă față urâtă a
democrației:
● În anul 2009, în numele democrației, în Elveția a avut loc un
referendum pentru interzicerea construirii minaretelor. După
aceea, a fost promulgată o lege pe baza opiniei majorității,
care i-a interzis minorității musulmane să construiască
minarete pentru moscheile ei. Această chestiune a făcut ca
Amnesty International să își exprime părerea de rău cu
privire la acest vot, indicând faptul că interzicerea
minaretelor reprezintă o încălcare a angajamentului Elveției
față de libertatea de opinie și de credință!
● În numele democrației, în unele capitale europene este
interzisă chiar și în zilele noastre construirea de moschei de
către minoritatea musulmană și, de fiecare dată când aceasta
încearcă să obțină un permis pentru construirea unei
moschei, majoritatea din Parlament votează împotriva
acestei acțiuni, iar dacă votează pentru, pun numeroase
piedici pentru a evita construirea acesteia.
● În numele democrației, în unele țări europene sunt adoptate
legi care le interzic femeilor musulmane din Europa să
poarte vălul (niqāb-ul) în locurile publice, fiind invocate
multe scuze în acest sens, precum faptul că ar fi nepotrivit să
se acopere fețele în locurile publice și așa mai departe. Chiar
dacă unii oameni pot accepta în mod rațional acest motiv,
putem vedea că aceleași guverne îi obligă pe motocicliști să
poarte căști de protecție care le acoperă fețele pe străzi și în
locurile publice! Nu ar fi normal ca motocicliștii să își arate
fețele, de asemenea? Există, în plus, mulți oameni din țările
din Europa și Asia de Est, precum China, Thailanda și
altele, care preferă să poarte măști medicale, deoarece simt
că acestea îi protejează de viruși și boli, iar acest lucru nu a
fost menționat sau considerat nepotrivit, chiar dacă fața este
acoperită în public! În plus, nu reprezintă actul de a le
interzice femeilor să poarte ceea ce consideră de cuviință o
lipsă de respect față de alegerile lor și o îngrădire a libertății
lor individuale și de credință?! A nu fi de acord cu credința
altcuiva nu înseamnă că îl poți forța să o abandoneze. Mulți
indieni sikh care poartă turbane negre pe capetele lor și își
lasă părul să crească fără a tăia din el se mișcă liber prin
Europa și ocupă funcții guvernamentale fără a fi nevoie să
își scoată turbanele. Nu este dreptul nimănui să îi forțeze să
și le dea jos sau să își tundă părul doar pentru că nu le plac
turbanele sau lungimea părului lor!
● În numele democrației, în unele dintre țările dezvoltate,
partidele de dreapta extremiste au câștigat alegerile locale
din mai multe orașe. Prima dintre deciziile lor a fost aceea
de a interzice servirea alimentelor halal pentru studenții
musulmani în școlile din orașele în care au câștigat alegerile.
Prin urmare, au obligat școlile să le servească studenților
musulmani mâncăruri cu carne de porc și alte tipuri de carne
care nu sunt sacrificate în conformitate cu Shariʻah islamică
în timp ce, de fapt, ei ar trebui să adopte legi care să elimine
corupția și să garanteze libertățile oamenilor.
● În numele democrației, în unele țări dezvoltate a fost
adoptată o lege care interzice metoda de sacrificare halal.
Acest lucru se traduce prin incapacitatea musulmanilor de a
consuma carne, aceasta nefiind sacrificată în conformitate
cu Shariʻah islamică. Scopul este acela de a îi împinge pe
musulmani să părăsească aceste țări pentru a merge într-o
alta care să respecte credințele lor, deoarece ei nu ar putea să
mănânce carnea unor animale care sunt electrocutate, lovite
în cap cu un ciocan de fier până la moarte, spânzurate,
strangulate sau înecate.
Acestea sunt doar câteva exemple ale tiraniei și
nedreptății majorității față de drepturile minorității de a practica
ritualurile religioase în mod liber, fără nicio persecuție sau
hărțuire, sau de a își alege hainele sau chiar alimentele pe care
dorește să le consume. Din aceste exemple și altele, este clar că
regimul democratic sau laic nu poate, de fapt, să coexiste decât
cu el însuși. În ceea ce le privește pe minorități, acesta
inventează scuze pentru a justifica motivele pentru care le
persecută și le îngrădesc libertățile, acuzându-le de faptul că
acestea nu pot coexista cu alte regimuri! Pe de altă parte,
Shariʻah islamică apără drepturile tuturor oamenilor, în ciuda
diferențelor lor religioase, aceasta menționând drepturile
minorităților și făcând aceste drepturi independente de opinia
majorității, pe care o obligă să garanteze protecția acestor
drepturi și să nu le încalce, chiar dacă opinia acesteia este
diferită.
Așadar, în acest caz, opinia majorității nu este luată în
considerare dacă aceasta încalcă drepturile pe care Shariʻah
islamică iertătoare le-a garantat. Cel care dorește să caute mai
multe informații cu privire la acest subiect are la dispoziție
multe cărți care vorbesc despre drepturile nemusulmanilor din
țările islamice pe care le poate citi. Allah Cel Atotputernic
spune:
„De te-ai supune celor mai mulţi de pe Pământ (dintre
oameni), ei te-ar abate de la Calea lui Allah, căci ei nu
urmează decât bănuielile (lor conform cărora înaintașii lor sau
aflat pe calea adevărului) şi ei nu fac decât să născocească
minciuni.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:116]
În concluzie, niciunul dintre regimurile făcute de om,
indiferent de nivelul la care a ajuns, nu asigură coexistența
pașnică între națiuni și coexistența pașnică în cadrul societății
așa cum o face Shariʻah islamică. Motivul acestui lucru este
acela că Shariʻah islamică este o Lege Divină și un sistem care
a fost revelat de către Cel Care a creat omenirea, iar El știe cel
mai bine de ce anume are nevoie aceasta. Allah Cel
Atotputernic spune:
„Oare El, care le-a creat, să nu știe (toate acţiunile
creaţiei Sale)? Şi El este Al-Latīf (Cel mai Blând cu robii Săi),
Al-Khabīr (Atoatecunoscător al tuturor lucrurilor).”
[Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 67:14]
În ceea ce privește Biblia, aceasta s-a descotorosit de
democrație cu totul.
Pavel a scris în Epistola sa către Romani (13:1-7): „1
Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu
este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi
stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. 2 De
aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește
rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor
lua osânda. 3 Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă
bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de
stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4 El este
slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci
răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba
lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce
face rău. 5 De aceea, trebuie să fiţi supuși nu numai de frica
pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. 6 Tot pentru aceasta
să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui
Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. 7 Daţi-le
tuturor ceea ce sunteţi datori să daţi: cui datorați birul,
daţi-i birul; cui datorați vama, daţi-i vama; cui datorați
frica, daţi-i frica; cui datorați cinstea, daţi-i cinstea.”
Shariʻah islamică a precizat și confirmat importanța
libertății de exprimare, mai ales cea care îi aduce beneficii
societății fără a o corupe și îi unește pe oameni, nu îi dezbină,
atingând scopurile lor comune, fără a le încălca sau ataca
libertatea. Aceasta nu aprobă libertatea de exprimare care este
scăpată de sub control, care strică și nu construiește, corupe și
nu reformează, răspândind ostilitate printre membrii societății.
Allah Cel Atotputernic spune:
„O, voi cei care credeţi! Să nu râdă un neam de alt
neam, care s-ar putea să fie mai bun decât el, nici femeile
(să nu râdă) de alte femei, care s-ar putea să fie mai bune
decât ele! Nu vă ocărâți şi nu vă batjocoriți cu porecle unii
pe alţii. Ce rău este numele urât şi ruşinos, după credinţă
(nu mai este permis să fie calificați cu epitete urâte cei care au
adoptat credinţa)! Iar cei care nu se căiesc (pentru că au râs
de alţii sau i-au ponegrit), aceia sunt zalimun (nedrepţi,
răufăcători şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran, 49:11]
La televizor, în multe țări civilizate din întreaga lume,
vedem show-uri satirice care sunt indiferente față de
sentimentele celor pe care îi critică în stilul lor comic umilitor.
Omul a numit această ironie libertate de exprimare! În unele
țări, aceste programe s-au dovedit a fi politizate, neavând nicio
legătură cu libertatea de exprimare, deoarece acestea sunt
finanțate de anumite partide sau agenții politice, având drept
scop slăbirea adversarilor politici și scăderea popularității lor.
În ceea ce privește libertatea de exprimare în Shariʻah
islamică, aceasta are reglementări și standarde, iar dacă acestea
sunt depășite, ea devine o încălcare a drepturilor oamenilor sau
a societății per ansamblu. De exemplu, în ceea ce privește
batjocorirea Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم), care este scopul din
spatele acesteia? Care sunt câștigurile pozitive ce pot rezulta
din aceasta? Nu este acesta un mod de popularizare a spiritului
de ură între popoare și între musulmanii și nemusulmanii
membri ai aceleiași societăți? Reprezintă agresiunea unui om
mort și lipsa de respect față de el un aspect al civilizației? Eu
cred că, dacă unul dintre părinții, copiii sau jucătorul de fotbal
preferat al persoanei care a îndrăznit să facă acest lucru ar fi
batjocorit, ea nu ar rămâne indiferentă, ci l-ar apăra cu orice
preț. Rețineți că Legislațiile acestor țări în care unul dintre
Mesagerii lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) este ofensat sub protecția libertății de
exprimare consideră a fi o infracțiune orice formă de lipsă de
respect față de șeful statului sau de prim-ministrul lui și orice
formă de discreditare a lor! Nu poate fi jignit șeful statului
printr-o caricatură sau ceva asemănător sub protecția
libertății de exprimare, de asemenea?!
Islamul a interzis blestemarea credințelor altora pentru a
evita orice ar putea duce la dispute sau ostilitate în cadrul
societății, precum și pentru a elimina toate formele de
extremism. Prin urmare, cei înțelepți sunt obligați să îi
condamne pe cei care doresc să provoace ostilități între națiuni
care pot conduce la războaie, distrugând astfel totul. Allah Cel
Atotputernic spune:
„Nu-i ocărâți pe aceia care sunt invocaţi afară de
Allah (idolii pe care-i adoră păgânii), ca să nu-L ocărască ei
pe Allah, întru duşmănie şi nepricepere! Astfel am
împodobit Noi (în ochii) fiecărei comunităţi făptuirea sa.
Apoi, la Domnul lor va fi întoarcerea (învierea ce va urma
morţii) lor şi El le va vesti despre ceea ce au făptuit ei (în
timpul vieții, şi îi va pedepsi).” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 6:108]
Trebuie menționat faptul că problema batjocoririi
Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) nu este o inovație a acestei ere, ci a
început încă din momentul în care el ( صلى الله عليه وسلم) și-a început misiunea.
Dușmanii lui l-au acuzat de faptul că era un mincinos, un
vrăjitor, un poet sau un nebun, printre altele. Allah Cel
Atotputernic spune:
„Şi Noi știm prea bine că pieptul ţi se strânge pentru
ceea ce spun ei (pentru minciunile şi născocirile lor împotriva
propovăduirii tale). ~ Însă adu laude Domnului tău şi fii
printre cei care se prosternează ~ Şi adoră-L pe Domnul tău
până ce-ţi va veni sfârşitul (adoră-L pe Allah tot timpul cât
eşti în viaţă)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,
15:97-99]
Shariʻah islamică nu este singura Lege care a
reglementat și limitat libertatea de exprimare, alte societăți
făcând același lucru în funcție de credințele și interesele
națiunilor lor.
Regatul Unit, de exemplu, a interzis filmul despre Isus
Hristos motivând aceasta prin faptul că religia creștină face
parte din sistemul public al statului, fiind obligatorie
respectarea și luarea în considerare a acesteia. De asemenea,
multe țări limitează libertatea de exprimare a oamenilor atunci
când vine vorba despre evrei sau despre chestiuni legate de
Holocaust, acuzându-l pe cel care nu respectă acest lucru de
antisemitism și pedepsindu-l cu închisoarea.
Shariʻah islamică a pregătit un mediu bun pentru
libertatea de exprimare care îndeamnă la bine și interzice răul,
în care aceasta poate crește și dobândi stabilitate. Astfel, aceasta
i-a dat fiecărui individ dreptul de a participa și de a își oferi
părerea în chestiuni care privesc societatea, atât timp cât nu îi
îndeamnă pe oameni să facă fapte rele. Allah Cel Atotputernic
spune:
„Şi datorită Îndurării lui Allah, tu, (Mohammed), ai
fost aşa de blând cu ei! Iar de ai fi fost fără blândețe şi
aspru la inimă, ei ar fi fugit din preajma ta. Deci iartă-le lor
şi roagă-te (lui Allah) pentru iertarea lor! Sfătuiește-te cu ei
asupra treburilor, dar, odată ce ai luat o hotărâre, încredete
în Allah! Allah îi iubeşte cu adevărat pe cei care se încred
(în El).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:159]
În plus, islamul a făcut obligatoriu ca libertatea de
exprimare să fie una responsabilă, care să nu îi afecteze pe alții,
pentru a face diferența între bine și rău, după cum a relatat ʻAbd
Allah ibn Masʻud (Allah să fie mulțumit de el!), care l-a auzit
pe Mesagerul lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) spunând:
„Nu fiți slabi de caracter spunând: «Dacă oamenii fac
bine, noi vom face bine, iar dacă ei fac rău, noi vom face
rău.» Mai degrabă, fiți fermi, iar dacă oamenii fac bine,
faceți bine, de asemenea, iar dacă oamenii fac rău, nu faceți
rău.”
(At-Tirmidhi)
În islam, această libertate de exprimare nu este doar o
teorie sau un monopol rezervat doar pentru un anumit grup de
oameni, ci este disponibilă pentru toată lumea. Mesagerul lui
Allah ( صلى الله عليه وسلم), care a fost trimis ca o îndurare pentru toate
creaturile, a pus aceasta în aplicare în mod practic, astfel încât
națiunea lui (Ummah) să îi poată urma exemplul. Abu Saʻid Al-
Khudri (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:
„Un beduin a venit la Profet ( صلى الله عليه وسلم) pentru a îi cere să îi
plătească o datorie pe care acesta ( صلى الله عليه وسلم) o avea față de el, și ia
vorbit în mod aspru, spunând: «Voi continua să te
deranjez pentru a îmi cere drepturile până când mă vei
plăti.» Companionii Profetului ( صلى الله عليه وسلم) l-au mustrat și i-au
spus: «Vai de tine! Ai idee cu cine stai de vorbă?» El a
răspuns: «Eu nu fac decât să îmi cer drepturile.» Profetul
صلى الله عليه وسلم) ) a întrebat: «De ce nu îl ajutați pe cel care are un
drept?» Apoi a trimis vorbă la Khawlah bint Qais,
spunându-i: «Dacă ai curmale, împrumută-ni-le până când
vor sosi curmalele noastre, iar atunci ți le vom da înapoi.»
Ea a spus: «Da, fie ca tatăl meu să fie răscumpărat pentru
tine, o, Mesager al lui Allah!» Astfel, ea i-a dat un
împrumut din care l-a plătit și l-a hrănit pe beduin. El
(beduinul) a spus: «Tu m-ai plătit integral, fie ca Allah să îți
dea răsplata integrală!» Apoi, Profetul ( صلى الله عليه وسلم) a spus: «Aceștia
sunt cei mai buni dintre oameni. Fie ca acea națiune în care
cei slabi nu își pot obține drepturile fără probleme să nu fie
curățată (de păcat)!”
(Ibn Majah)
Apoi, companionii lui (Allah să fie mulțumit de ei!) i-au
urmat exemplul, iar atunci când jurământul de credință i-a fost
dat lui Abu Bakr as-Siddiq (Allah să fie mulțumit de el!) pentru
ca acesta să își asume succesiunea, el a ținut un discurs în fața
oamenilor în care a vorbit, printre altele, despre principiile
guvernării în islam pe care celelalte națiuni nu le-au atins și nici
nu le vor atinge sub egida Legislației umane, care este supusă
dorințelor și schimbărilor politice și sociale. El (Allah să fie
mulțumit de el!) a spus:
„O, oameni, eu sunt acum conducătorul vostru, însă
nu sunt cel mai bun dintre voi. Astfel, dacă vedeți că am
dreptate, susțineți-mă, iar dacă vedeți că greșesc, corectațimă.
Ascultați de mine atât timp cât Îi sunt supus lui Allah în
ceea ce vă privește. Dacă nu este așa, atunci nu ascultați de
mine. Cel mai puternic dintre voi este slab în ochii mei până
când iau de la el dreptul celorlalți oameni, iar cel mai slab
dintre voi este puternic în ochii mei până când îi dau
dreptul lui. Acestea fiind spuse, Îi cer iertare lui Allah
pentru voi și pentru mine!”
(Biografia profetică, de Ibn Hishām, At-Tabakāt, de Ibn
Saʻd, Începutul și sfârșitul, de Ibn Kathir)
Libertatea de exprimare religioasă:
Shariʻah islamică prevede garantarea libertății de
credință pentru nemusulmani, evrei sau creștini, fără nicio
persecuție, așa că nimeni nu este obligat să își părăsească religia
și să îmbrățișeze islamul. Allah Cel Atotputernic spune:
„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea
dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă
de Taghut (după unii comentatori, prin At-Taghut se au în
vedere diavolii, idolii şi toate falsele divinități) şi crede în
Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă (islamul),
care nu se sparge niciodată (metaforă pentru legătura cea
mai trainică). Şi Allah este Samī‘ (Cel Care aude toate), ʻAlīm
(Atoatecunoscător, Omniscient).” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 2:256]
În opoziție, istoria menționează persecuțiile pe care
sectele creștine le-au aplicat unele împotriva celorlalte din
cauza diferențelor de credință.
Libertatea de exprimare științifică:
Shariʻah islamică a stabilit, de asemenea, libertatea de
exprimare în domeniul științei și al educației, înălțând statutul
învățaților, în timp ce istoria menționează conflictul violent
dintre Biserică și știință (învățați), în care s-a ajuns la
suprimarea libertății de exprimare științifică.
Shariʻah islamică a făcut obligatorie pentru fiecare
musulman căutarea cunoașterii și a educației. Mesagerul lui
Allah ( صلى الله عليه وسلم) a spus:
„Căutarea cunoaşterii este o obligaţie pentru fiecare
musulman (...)”
(Abu Dawud, Ibn Majah)
Shariʻah islamică a înălțat statutul învățaților. Allah Cel
Atotputernic spune:
„(...) Allah îi va ridica în rang pe aceia dintre voi care
cred şi pe cei cărora li s-a dat ştiinţa. Şi Allah este
Bineştiutor a ceea ce faceţi voi!” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 58:11]
Libertatea de exprimare în Biblie:
După cum am văzut în Epistola lui Pavel către Romani
(13:1), democrația și libertatea de exprimare au fost complet
abrogate, fiind stabilite bazele pentru dictatură și autoritarism,
pe lângă ascultarea deplină față de conducător.
● Jihād-ul în Shariʻah islamică
● Starea Pământului înainte, în timpul și după apariția
islamului
● Oamenii urmau religia conducătorilor lor
● Impunerea creștinismului cu ajutorul sabiei
● Jihād-ul și garantarea libertății de credință
● Scrisorile Mesagerului lui Allah ( صلى الله عليه وسلم) pentru apărarea
creștinilor
● Jihād-ul în Islam și secțiunile sale
1. Etapele jihād-ului
2. Condițiile în care jihād-ul este interzis
3. Scopul jihād-ului
4. Cine este vizat prin jihād?
5. Regulile jihād-ului
● Este fiecare război musulman considerat a fi jihād?
● Războiul sfânt
● Diferența dintre război și jihād
● Jihād-ul în Biblie
Acest capitol nu este suficient pentru a acoperi definiția
jihād-ului, motivele sale, obiectivele și conduita acestuia, însă
vom rezuma toate acestea pentru a îi oferi cititorului o scurtă
idee cu privire la jihād-ul pe Calea lui Allah. Dușmanii Shariʻei
lui Allah au încercat să folosească jihād-ul ca pe o poartă de
acces pentru a fabrica idei preconcepute împotriva islamului și
pentru a îi speria pe oameni cu privire la acesta, însă, prin
explicația noastră, va deveni clar că jihād-ul este o îndurare
pentru omenire.
Oricine va citi și explora istoria națiunilor și a
civilizațiilor de-a lungul istoriei va descoperi că Pământul era o
masă aflată în flăcările războiului, al cărui combustibil erau
banii și oamenii. Câte orașe au fost distruse, economii s-au
prăbușit, soții au devenit văduve și copii au devenit orfani?
Drepturile a milioane de oameni au fost încălcate din cauza lor,
ei fiind victimele acestor războaie.
Numai pe continentul european, nici măcar O SINGURĂ
țară nu a avut granițele stabile pentru o anumită perioadă de
timp. Frontierele lor au fost mereu în schimbare din cauza
invaziilor de la est, vest, sud sau nord, iar focul războiului
dintre țări nu s-a stins nici măcar pentru o zi. Fiecare stat era fie
unul dominant, colectând o taxă (jizyah) de la alții, fie unul
dominat, plătind o taxă (jizyah). Scopul impunerii taxei (jizyah)
era acela de a vedea menținerea loialității sau lipsa acesteia, iar
dacă un stat înceta să îi plătească impozitul țării dominante
acest lucru era considerat a fi o declarație de război.
Aceasta era situația oamenilor înainte de apariția
islamului, ei urmând credința conducătorilor lor. De exemplu,
niciun cetățean al Imperiului Bizantin nu îndrăznea să
îmbrățișeze magianismul (zoroastrismul), care era religia
Imperiului Persan, deoarece, dacă ar fi făcut aceasta, ar fi fost
considerat a fi un trădător al împăratului și ar fi fost condamnat
la moarte și crucificat pentru că a îmbrățișat religia dușmanilor.
Același lucru era valabil și invers. Războaiele care au avut loc
între sectele creștine din cauza diferențelor dintre credințele lor
au fost chiar și mai rele decât atât. Un exemplu în acest sens
este Imperiul Roman, care i-a persecutat pe copții egipteni
pentru că erau creștini în timp ce religia oficială era idolatria.
După ce Imperiul Roman a îmbrățișat creștinismul și acesta a
devenit religia oficială, acesta a continuat să îi persecute pe
egiptenii creștini și să provoace masacre din cauza faptului că
aceștia aparțineau unei secte diferite!
